Am vazut-o intaia data in anul 1971, in biserica, in Timisoara - canta la flaut in orchestra. Mi-a retinut atentia, nu flautul ei fermecat, ci chipul ei transfigurat. Traia ceea ce canta. Canta nu doar la flaut, ci mai ales cu vocea. Avea o voce inconfundabila, cantand solo in diverse imprejurari: in biserici, la nunti, la priveghiuri, la inmormantari. Oriunde aparea, era sigur ca aducea cu ea ceva - macar o cantare. Canta bine, canta frumos. Canta inspirata nu de muze, ci de Duhul lui Dumnezeu. De fiecare data, alaturi era Dorel - sotul, acompaniind-o la acordeon.

De multe ori duminica dimineata, in intersectia de la Sinaia, ii vedeam pe toti - parinti si copii, de la cel mai mic pana la cel mai mare, grupati, fiecare cu-n instrument in mana, traversand strada, in drum spre biserica: familia Dorel si Marioara Macelaru si copiii - familia orchestra, duminica de duminica, an de an, aceiasi - toti impreuna pe acelasi drum, in aceeasi biserica, in aceeasi sfanta slujire pentru Domnul.