Gandul evadarii

Elena Alciona Anton

Un locuitor din satul romanesc sau dintr-un oras american n-ar putea pricepe fiorul care-mi strabate mie sufletul cand ma gandesc la… lazile de gunoi! De fapt nici eu, ca vechi orasean de pe malul Bahluiului, n-am cunoscut acest sumbru fior decat in momentul cand, acum cativa ani, s-au instalat doua lazi pentru gunoi si in preajma blocului in care locuiesc, cam la zece metri distanta de balconul meu…

Nu stiu cum sunt tomberoanele din alte orase, dar cele – numeroase – din orasul meu sunt deocamdata niste lazi urate, mari, murdare, neacoperite, rau mirositoare, bazaite de muste, mereu umplute cu resturi menajere stricate si gunoaie de tot felul.

treptat, aceste lazi au devenit totusi tinta si speranta acelei categorii de romani nevoiasi, care locuiesc in cocioabele de la marginile orasului. Ei cresc cate un porc – salvarea lor la vremea iernii – si anume il cresc cu resturile de paine aruncate in lazile de gunoi!

Am stat de vorba cu unii dintre acesti romani nevoiasi – care colinda pe la aceste lazi zilnic, in sir aproape neintrerupt:
- Nimeni nu arunca painea buna, am obiectat eu…
- E adevarat, mi s-a raspuns. Painea pe care o gasim e mucegaita. Dar daca n-a ajuns inca mucegaiul la miez, spalam mucegaiul de pe coaja si totul e bine!
- La ce va folosesc resturile acestea? am intrebat cu frica pe alt roman, dupa ce asistasem cu groaza la scena cand un batran a luat ceva din lada oribila si a dus la gura…
- O, bineinteles, le folosim numai pentru animale!
Da, romanul are inca demnitate!

De atunci, cu ajutorul zeciuielii incredintate mie de cativa crestini de peste granita, printre altele am infiintau un Fond – mai exact un plic cu hartii de 10.000 lei (hartie cu care poti cumpara doua paini) pentru „oamenii lazilor”. Asa e si scris pe plic: „Pentru oamenii Lazilor” si port acest plic mereu cu mine. Dar… ce inseamna doua paini ocazionale – intr-o cocioaba a mizeriei permanente?! Da, inseamna totusi un zambet, un semn de dragoste, o mica bucurie! Doua paini calde!

Unii dintre oamenii lazilor umbla insotiti de doi-trei caini. E vorba de cainii vagabonzi care traiesc din putinele resturi ce cad pe dinafara lazilor. Ei privesc la oamenii cu traista pe umar si toiag cu carlig la varf ca la niste domni privilegiati care au sansa sa scotoceasca in adancul lazilor; si asteapta sa li se arunce si lor ceva din acest adanc…

Odata am vazut o scena care m-a coplesit de durere. Omul - Omul Lazilor – si-a lasat toiagul rezemat si, facand un salt, a sarit cu totul in interiorul lazii si a disparut, aplecandu-se sa scotoceasca. Cainele sau – un dulau alb, suplu, istet – a incercat sa-l urmeze dar n-a putut sari. Atunci a inceput sa se roteasca in jurul lazii, gudurandu-se, dand din coada, scotand scurte latraturi de bucurie, asteptare, speranta, privind mereu atent in sus, la gura lazii. În sfarsit omul a aparut, a sarit afara din lada – si cainele l-a intampinat solemn, atintindu-l cu o privire de maxima incordare… Dar omul nici nu l-a luat in seama. Nu i-a dat nimic. Nu gasise nimic. Şi-a luat toiagul si a plecat mai departe in pelerinajul sau, cu capul in jos, cu traista murdara pe umar. Iar cainele l-a urmat resemnat, privind in pamant, cu coada intre picioare…

I-am spus atunci lui Dumnezeu: „Doamne, nu mai pot! Vreau sa evadez! Pana la frumusetea Noului Ierusalim de pe Pamantul Nou, Ceresc, Te rog, refugiaza-ma acum intr-o tara unde nu misuna oamenii si cainii lazilor!”

Domnul m-a mangaiat bland si mi-a zis: „E bine sa stai aici! Stai aici! Priveste! Priveste ruina! Plangi! Şi transforma lacrimile in rugaciune! Transforma lacrimile in marturie! Voi Îmi sunteti martori in diferite chipuri!”

Dar mai exista un motiv care-mi inspira ideea evadarii:
La noi in Adunare este o buna organizare, se fac impartasiri ale trairilor duhovnicesti, se canta frumos. Sunt cativa frati muzicieni, cativa frati milosi, cativa frati care se roaga sincer, vibrant, sensibil, fara rutina stereotipica. Ce partasie inalta!

Dar inima imi tremura ori de cate ori e poftit la amvon „musafirul de departe” si in comunitatea noastra se perinda multi… Musafirul vine jovial, glumet, ilustru, cu traducator special. Ne distreaza vorbind despre hobby-urile sale sau ale prietenilor si apoi ne ofera o evanghelie de departe: joviala, superficiala, sclipind de har ieftin, care impinge spre alunecare in adormire, iresponsabilitate, compromis. Oare ce se va alege de mieluseii Casei Domnului?

Am facut, fara sa premeditez, un sondaj. L-am intrebat pe un tanar crestin din adunare care va fi argumentul calificarii sale pentru Cer, in fata Tronului de judecata al lui Cristos.

- Argumentul meu va fi ca… am crezut in iertarea Sa!
- Minunat, ca pas inaugural! Dar, ca Rezultanta finala, la capatul cresterii, la capatul alergarii si daltuirii pe Cale?...

Am sperat ca tanarul imi va raspunde: „Temeiul intrarii mele in Cortul lui Dumnezeu va fi ASEMĂNAREA mea cu Cristos!” ( 2 Corinteni 3:18; 2 Petru 1:4) Dar nici nu-i trecuse prin minte asa ceva… Cu ingrijorare, am mai stat de vorba, in timp, cu multi crestini si crestine, de diferite varste duhovnicesti. Am primit numai raspunsuri superficiale, incipiente, departe de Tinta… Rod al predicarii unor mesaje inconsistente, joviale, superficiale. Vieti neschimbate, nesfintite! Lipsite de imperativul Tintei si Exigentei finale!

Sa slujesti casa Domnului protestand, infruntand in vreun fel astfel de Mesaje?! Dar daca o astfel de slujba apare la urma doar ca o inoportuna insolenta, deranjandu-i inutil pe cei ce se simt bine atunci cand ar trebui sa se simta rau?!

Da, e vremea duhului Laodiceii! Ca nota generala, pretutindeni, dragostea, vegherea, clarviziunea, discernamantul, fidelitatea – s-au mai estompat. Daca n-ar fi asa, m-as ruga Domnului sa ma refugieze in alt loc! Dar… „si-Mi veti fi martori!”

Şi totusi exista chiar si acum, pentru cei ce plang, un loc sigur de mangaiere: in Sfanta Sfintelor! În slujirea nu a casei Domnului, a poporului Sau – ci a Domnului Însusi! Sa ne pastram deci Dragostea si Directia! Domnul are trebuinta! Sa-i dam neincetat Dragoste! A-L iubi pe Dumnezeu, a te rezema de El - e acum cea mai adanca slujba! El ne ofera o Surpriza: „Exista in Sardes, totusi, cativa oameni care nu si-au manjit hainele!”… Sa-i gasim, sa umblam impreuna cu ei, imbracati in alb!