Profetismul israelit s-a dezvoltat in contextul societatii antice a Orientului Apropiat. Este natural ca influente din culturile limitrofe sa se resimta asupra sa. Lucrarea investigheaza contributia culturilor din Mesopotamia, Anatolia, Levant si Egipt asupra profetismului israelit, în masura in care acestea au fost relevante pentru intelegerea fenomenului israelit.

Departe de a fi fost un fenomen religios unitar, profetismul israelit a manifestat varietati mai mult sau putin originale, mai mult sau mai putin coerente cu iahvismul parintilor intemeietori. Dintre toti profetii, cei iahvisti s-au straduit sa pastreze aprinsa flacara monoteismului in Tara Fagaduintei, in ciuda unui interes popular scazut pentru valorile sale si a preferintei pentru alternative contrafacute.

Lucrarea identifica insusirile profetului iahvist asa cum sunt ele reflectate de reprezentantii genului din galeria initiata de patriarhi si incheiata cu profetii scriitori. Fiind, de regula, o ocupatie temporara si vocationala, descrierea fenomenului atinge si manifestarea sa printre mireni si printre femei. Sunt discutate atat tehnicile preferate de profetii iahvisti pentru receptarea mesajelor: sortii, efodul, visul, precum si fenomenele profetice specifice activitatii profetice si genului literar creat de aceasta: experienta extatica, savarsirea de miracole si vindecari, predictia si actiunile simbolice.

Printre sursele primare, alaturi de textele biblice stau texte din arhivele asiriene, arameice, hitite, ugaritice si egiptene (tablite de lut, papirusuri, suluri sau codexuri), dar si fragmente de pe ostraca, de pe sigilii, sau de pe monumente. Interpretii contemporani ai documentelor antice consultati permit atingerea unor solutii credibile la problematica abordata si integrarea lucrarii in contextul cercetarii stiintifice de actualitate.